Răpirea Internațională de Minori. (i) Introducere în problemă.

29/04/2020 2

În epoca rețelelor de socializare, a internetului și a liberei circulații, noțiunea de cuplu internațional a devenit o realitate obișnuită. Granițele dintre state par să dispară, iar un număr tot mai mare de persoane decid să-și întemeieze familia pe teritoriul altor state decât cel de rezidență.   

Această nouă realitate vine însă la pachet și cu o serie de provocări juridice. Dacă elementul internaționalității nu reprezintă o problemă la momentul întemeierii familiei, el ajunge să devină o problemă în acele situații în care partenerii decid să se despartă sau să se separe în fapt. Problemele se accentuează și mai grav atunci când fără a avea consimțământul celuilalt părinte, unul dintre parteneri decide să ia copii și să se întoarcă cu ei în țara de origine.     

Prezentul studiu își propune să analizeze problematica răpirii internaționale de minori și să răspundă principalelor întrebări ce ar putea apărea în practică.  

Ce se înțelege prin noțiunea de răpire internațională de minori?

Suntem în prezența unei răpiri internaționale de minori atunci când o persoană (de regulă unul dintre părinți) deplasează un copil minor mai mic de 16 ani pe teritoriul unui alt stat decât cel în care minorul își are locuința obișnuită, fără a avea acordul celuilalt părinte și/sau fără a avea autorizare din partea instanței în acest sens.  

Tot în prezența unei răpiri internaționale de minori ne aflăm și atunci când deplasarea minorului s-a făcut cu acordul celuilalt părinte (exemplul clasic fiind deplasarea în vederea petrecerii vacanței), însă părintele refuză să revină cu minorul pe teritoriul statului unde se află locuința obișnuită a acestuia.

Fără a exclude eventuale conotații de natură penală (există cazuri în care părintele a cărui drepturi au fost violate formulează inclusiv plângere penală împotriva părintelui care a săvârșit răpirea), prezentul studiu se va concentra asupra efectelor civile ale răpirii internaționale de minori. 

Prezentarea cadrului legal aplicabil.

Răpirea internațională de minori este reglementată prin Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, convenție la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.

Rolul convenție este acela de asigura aplicarea acelorași principii și a acelorași reguli pe teritoriul tuturor statelor semnatare, creând astfel un cadru juridic unic, ce urmează a se aplica cu prioritate față de dreptul intern al fiecărui stat semnatar.  

Acest lucru înseamnă că părintele care dorește să obțină returnarea copilului în statul din care a fost răpit, trebuie să apeleze la mecanismul reglementat de Convenție, iar nu la dreptul intern al statului în care se afla locuința obișnuită a minorului, și nici la dreptul intern al statului pe teritoriul căruia minorul a fost deplasat ilicit. 

Prezentarea mecanismului de returnare reglementat de Convenție. 

Având ca principal obiectiv protejarea intereselor copiilor, Convenția reglementează o procedură de returnare care operează cu maximă celeritate. În acest sens, autoritatea statului pe teritoriu căruia s-a făcut deplasarea ilicită trebuie să soluționeze cererea de restituire în termen de 6 săptămâni de la momentul formulării cererii. Este una dintre cele mai urgente proceduri reglementate prin lege, iar din practică am observat că instanțele fac eforturi pentru a respecta acest termen. 

Acest termen scurt de soluționare a fost stabilit pornindu-se de la prezumția că deplasarea ilicită este o împrejurare ca încalcă interesul superior al minorului, și că este de datoria statelor să ia măsuri urgente pentru a-l repune pe minor în situația anterioară deplasării. 

Este de reținut faptul că măsura returnării minorului nu are efecte asupra custodiei (relațiilor dintre părinți și minor). În acest sens, dacă custodia se exercita în comun de către ambii părinți, odată reîntors minorul în statul pe al cărui teritoriu se afla locuința obișnuită, custodia se va exercita în continuare de către ambii părinți. Similar, dacă minorul fusese încredințat anterior deplasării ilicite chiar părintelui care a săvârșit fapta de răpire, ulterior returnării, el va locui în continuare la locuința acestui părinte.  

Măsurile privind încredințarea sau locuința minorului pot fi schimbate, însă doar de instanța de tutelă din statul în care se află locuința obișnuită a minorului, iar nu și de instanța chemată să se pronunțe asupra cererii de returnare a minorului.

Cu alte cuvinte, Convenția reglementează exclusiv procedura de returnare a minorului pe teritoriul statului din care a fost răpit, iar nu și procedura privind stabilirea relațiilor dintre minor și părinții acestuia. Aceste relații sunt stabilite potrivit procedurii prevăzută de dreptul intern al statului pe teritoriul căruia se află locuința obișnuită a minorului.  

La ce instanță se introducere cererea de returnare a minorului? 

De fiecare dată când apare o situație de răpire internațională de copii, părintele ale cărui drepturi au fost violate este tentat să se adreseze autorităților din statul în care se află locuința obișnuită a minorului (statul din care a fost răpit).  

Potrivit Convenției, cererea de returnare trebuie adresată instanței sau autorității competente din statul pe a cărui teritoriu a fost deplasat copilul. În cazul copiilor deplasați ilicit pe teritoriul României, instanța la care trebuie introdusă cererea de returnare este Tribunalul București. Această instanță este exclusiv competentă la nivelul întregii țări, ceea ce înseamnă că și în acele cazuri în care copilul răpit a fost dus la locuința părintelui din (Constanța, spre exemplu), cererea de returnare trebuie introdusă la Tribunalul București, iar nu la Tribunalul Constanța.

Introducerea cererii la o altă instanță decât cea unic competentă (Tribunalul București) va avea ca efect imediat întârzierea procedurii de soluționare a cererii (întârziere care poate fi uneori și de câteva luni)

În cât timp poate fi obținută o hotărâre de returnare și cum poate fi pusă ea în executare?

Așa cum deja am precizat, termenul în care trebuie soluționată cererea de returnare este de 6 săptămâni. Chiar dacă acest termen este uneori depășit, o soluție definitivă poate fi obținută într-un interval de aproximativ 3-4 luni. 

Hotărârea definitivă are caracter executoriu, iar procedura de executare poate fi demarată în termen de aproximativ 1-2 săptămâni de la momentul obținerii hotărârii.  

Concluzii

Deși la prima vedere procedura returnării pare să fie una destul de simplă, ea ridică numeroase probleme în practică.  Urmează ca fiecare dintre aceste probleme să fie analizate în cadrul unor secțiuni distincte. 

2020-04-29T22:28:58+03:00
LegalHelp

Ai nevoie de mai multe informații? Nicio problemă.
Te putem pune în legătură cu un avocat.

Vreau să consult un avocat.
Răpirea Internațională de Minori. (i) Introducere în problemă.